În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
Spune-mi: de ce nu pot să mai vorbesc cu Bârzu?
— Domnul consilier Bârzu consideră că e mai bine să nu fie găsit.
— Cred că Luca vrea asta.
— Bineînțeles. Acum avem două feluri de procese: alea care vrem să se termine, dar din astea-s puține și altele care nu vrem să se termine. Adică cele pe care în momentul de față am putea să le pierdem.
— Și cine hotărăște asta?
— Ce? A! Parcă mai știe cineva? Cu procesele a ieșit o aiureală atât de mare încât într-o cauză au descoperit că l-au angajat pe domnul doctor Jager, care în același proces este și apărătorul adversarilor noștri.
— Așa ceva nu se poate 1
— Totul se poate! E o aiureală întreagă Mă înțelegeți?
— Că n-oi fi tâmpit să nu te înțeleg! Ce-i tot dai cu acest „mă înțelegeți”?
— Vă rog să mă scuzați! În legătură cu faptul că nu l-ați găsit pe domnul Comandant…
Bineînțeles că n-ați vrut să-l găsiți!
— Cum n-am vrut?
— Cred că așa ar fi cel mai bine să spuneți. Bănuiesc că aceasta este și realitatea.
— Ce mă privește pe mine ce bănuiești tu?
— Să se spună că nu ați reușit să-l găsiți într-un moment atât de important?
— Și de ce nu l-am găsit?
— Vom vedea. Evenimentele vor fi cele care o vor arăta. Acum avem ceva mai
urgent: cineva vrea să vă vadă în secret.
— Cine?
— I-am dat un halat de-al nostru pentru a nu fi recunoscut, dar mă tem că asta nu va ajuta prea multă vreme.
— Ne jucăm de-a balul mascat?
— În calitate de consilier special pe lângă administratorul general mi-am permis să-i
dau câteva sfaturi acestui domn.
— Adevărul este, spuse „domnul șef,” adevărul este că din câte am citit prin cărțile de istorie, numai turcii îi măcelăreau pe ambasadorii celorlalte țări, în clipa în care ajungeau
într-un conflict cu ele.
— Aici nu vă va măcelări nimeni, îl asigură Avram. Doar că o instituție ca a noastră prezintă un singur mare dezavantaj: contactul nemijlocit cu bolnavii și mai ales cu microbii…
Puteți să vă infectați foarte ușor.
— Bolile astea pot avea urmări dintre cele mai neplăcute, spuse și Lazăr. Pot să vă spun că eu, personal, am văzut nu de mult niște cazuri pe care… pe care dacă nu le-aș fi privit
cu ochii mei…
— Înțeleg. Domnul Avram mi-a arătat toate aceste pericole și m-a sfătuit să apelez la
— Mai rămâne să mă lămurească și pe mine de ce să-mi pierd timpul apărându-vă de o contagiune care nici măcar nu este iminentă.
— Vă închipuiți că n-o să vă rămân dator!
— Nu! Domnul administrator general nu salvează oamenii pentru bani.
— Dar pentru ce?
— Domnul administrator general m-a învățat și pe mine ce înseamnă omenia. Deși nu-i place, veți putea să le povestiți și altora ce fel de om e, modul cum și-a riscat cariera și… și mult mai multe…. mă înțelegeți, nu? pentru oameni… pentru oameni pe care aproape că nici nu-i cunoșt ea. Și, dacă nu vă e greu, puteți să povestiți și despre felul în care și-a crescut subalternii, pentru că, o spun cu mândrie, m-a învățat și pe mine să-i continui opera.
— Stai că n-am murit încă!
— Doamne ferește!
— Bine, spuse Lazăr, am să mă îngrijesc să ieșiți de aici fără să aveți alte neplăceri.
— Domnul Comandant a…
— Spuneți-mi ceva: dumneavoastră ați lucrat cu adevărați… poate și cu miniștri…
— Da, și cu miniștri. Înainte de a veni 1a Lugoj. În București nu…
— Și-atunci cum puteți să-i numiți pe unul ca ăsta „comandant” și să mai vorbiți și eu oarecare considerație despre el?
— De ce nu? Credeți că am apucat să-mi aleg vreodată eu șefii? Sau că am stat să-i măsor cât sunt de breji? Și credeți că erau toți mai breji? Sunteți naiv dacă… nu vă supărați…dacă aveți impresia că ăsta nu-i comandant numai pentru cu nu se potrivește cu ceea ce ați crezut dumneavoastră că poate reprezenta un comandant.
Lazăr rămase pe gânduri și „domnul șef“ așteptă.
— Gata, aveți promisiunea mea. acum puteți să plecați! Mai am și alte probleme importante.
— Unde să mă duc?
— Du-i tu, îi spuse lui Avram, prin curțile oamenilor! Plecați acum! Pe urmă s-ar putea să fie mult mai greu… Și te rog să nu-mi stai până mâine acolo! Am nevoie de tine aici!
Într-adevăr, peste puțin timp nu numai că devenise mai greu de părăsit spitalul, dar era de acuma periculos să te și apropii de ieșire. Este cineva care n-a intrat de bunăvoie în spital?
Acum să joace până la capăt! Traficul atât de intens de până atunci dispăruse cu totul, oricine era bănuit că vrea să plece era socotit de către toți ceilalți un trădător. În momentele acelea aceasta era singura schimbare care se petrecuse de la hotărârea prefecturii de a nu mai încuraja „activitatea unor aventurieri ca Luca“.
La început, lumea se aș teptase ca lucrurile să se modifice radical, le era frică de un faliment, de o evacuare brutală sau de mari neplăceri personale. Fiecare își calcula îngrozit șansele, dar lucrurile rămaseră ca și până atunci. Doar o spaimă, ca o înțepătură ascunsa adânc, își făcea din când în când apariția în momentele cele mai nepotrivite. Și, negăsind audiență, spaima se retrăgea mulțumită că măcar le-a amintit la toți că există și că odată — cine știe? — ar putea să-i înnebunească pe toți.
(Da, Bârzu nu prea putea fi deranjul la ora aceea. Nu atât că era bolnav și că trebuia să-și economisească forțele pentru misiunile pe care le avea de îndeplinit — și care aproape că mergeau de la sine, adjuncții care îl fuseseră dați în subordine rezolvând și singuri treburile curente, cât pentru că aluneca pe nesimțite în altă lume. Se afla în spital și câteodată dădea competente sfaturi de strategie juridică și se afla și în afara spitalului, mereu în alt loc, de obicei la cunoștințe vechi, și chiar dacă nu delira, gândurile sale erau la momentele acelea atât de puternic ancorate în solul acelor gazde imaginare încât stăpânul lor, al gândurilor, nu putea fi lungi perioade abordat,
„Oare de ce? Oare de ce? se auzea atunci mormăit din gura bătrânului aflat de față și plecat atât de departe. Dar este puțin probabil că raționa atunci astfel încât să fie capabil să pună și să răspundă la întrebări. „Oare de ce? Oare de ce? se auzea totu și din col țul său și între timp el se afla în mijlocul familiei sale care se destrămase cu douăzeci de ani în urmă, în mod irevocabil și logic, astfel încât de mulți ani nu mai era nimic nelămurit și nimic de întrebat în această privință și acel „oare de ce? cine știe la ce se referea. Se afla din nou în mijlocul familiei sale de pe vremea în care a mai rămas cu nevasta doar pentru că își iubea mult copilul, când însă, deși trecea prin oarecare succese profesionale și chiar sociale — fiind perioada lui cea mai bună — , n-a mai reușit să-și facă soția să-l înțeleagă, să fie alături de el. Sau poate că tocmai atunci a simțit el toate astea și tocmai atunci l-a transmis și ei ceea ce simțea. Până la urmă a ajuns la concluzia că acea viață searbădă mijlocită de un armistițiu fals nu-i pria nici măcar copilului și atunci a plecat. Fiul nu și l-a mai văzut niciodată, la început pentru că l-a împiedicat fosta soție să-l întâlnească, pe urmă pentru că se auto învinovățea el prea tare și nu voia să tulbure copilul cu o prezență care-1 devenise și așa străină.
Acelea nu fost zilele când a devenit tot mai intransigent cu sine și tot mai înțelegător cu ceilalți, zile care s -au prelungit în ani. „Oare de ce?” Atunci a decăzut profesional pentru că n-a mai putut să mai deosebească justiția personala de cea socială, iar el se transpunea mereu în fiecare acuzat în parte și, preluând toate delictele celor pe care ar fi trebuit să-l judece, aduna în el atâta culpabilitate încât… încât a devenit o epavă, o epavă a întregii lumi.
Gemea în pat și nu înțelegea nimic, deși lucrurile erau deja de atâta vreme clare și nu le mai zgândărise de nu mai știa când.
Dacă cineva ar fi știut unde se află el în clipa aceea, acel „oare de ce? i-ar fi părut total deplasat.
„Oare de ce?“
Bârzu mormăia deznădăjduit în continuare și se afla mereu altundeva, mai departe, mai aproape, mai departe…
Întâlnirea cu Guneș fusese înspăimântătoare: Bârzu devenise „consilier juridic” în salonul în care fusese mutat după declanșarea evenimentelor din spital și se pomenise în rezerva cu telefonul pe noptieră aproape fără să-și dea seama. Și, pe urmă, în timp ce trupul său se afla acolo și el cine ș tie unde, intrase Gune ș ș i-și trăsese un scaun lângă pat și așteptă. Când reveni și Bârzu lângă trupul său și-l văzuse pe cel care se recomandase adjunct al comandantului, închise ochii și refuză cu încăpățânare să creadă că se aflau iarăși împreună, el din nou promovat aproape fără știrea sa și acest ucigaș care-1 invitase nu de mult să-l vadă cum ucide.
„Oare de ce?” scânci fostul judecător și Guneș nu pricepu ce vrea să spună și se căină și el, îngrozindu-1 pe Bârzu și mai mult prin faptul că regreta un trecut comun, pentru bătrân un coșmar din care parcă se trezi e deja o dată și acum…
— Eu, îi spuse Guneș, am trăit vremurile acelea din convingere, dar n-am fost legionar! Bârzu închise iarăși ochii. Avea vreun rost să-i răspundă? Că am îmbrăcat cămașa verde, e adevărat, continuă celălalt, dar n-am făcut-o decât pentru că am văzut că ceea ce se întâmplă era o porcărie și pentru că trebuia să existe o Sabie a Domnului care să taie această porcărie. Dar legionar n-am fost. Au fost alții, care gândeau altfel ca mine și vă asigur că acuma sunt dezamăgiți… N-au decât! Dacă vreți, vă pot arăta câțiva dintr-ăștia. Dar eu am ucis pentru că așa au fost vremurile, pentru că gunoiul a fost prea mare! De aia am ucis!
— Mai știe cineva? întrebă și Bârzu ceva.
— Dacă știe? Cine nu ucide azi? De ce-i tot războiul ăsta în lume? Pentru a se sluji moartea. Eu am crezut că pot să slujesc Doamna cu coasa într-un război mic… al meu… Acum mi-a trecut. Dar de greșit, n-am greșit!
— Și cum de v-a trecut?
— Aici mi-a trecut. Aici am făcut prostia să mă ridic șef. Șeful ucide ca să se mențină. Acum nu mai am dreptul să ucid. Pentru că eu am avut în primul rând principii…
Bârzu revenise complet în rezerva sa și stătea de vorbă cu Guneș, cu un Guneș care se afla într-o boxă imaginară și căruia îi căuta circumstanțe atenuante, căruia îi căuta dreptatea lui.
După multă vreme, după ce Guneș nu se mai afla de mult acolo, găsi această dreptate a unuia, dar n-o pricepu. În schimb, dispozițiile pe care i le dăduse adjunctul comandantului nu le mai auzi. Trecuseră pe lângă el.
Mai târziu, când aflase că Guneș a fost demis, nu reacționă în niciun fel: „Oare de ce? De altfel, Bârzu nu era în clar nici măcar cu răspunsul la întrebarea „cine a ocupat spitalul? și cu atât mai puțin nu știa cine sunt noii șefi.
Ca de obicei, la început încercă să -și caute o justificare față de propria lui poziție în noua ierarhie. Ca de obicei, încercă să fie necruțător față de el însuși. Apărarea din acest proces ai său susținea că starea sa de boală îl face să caute să se adapteze. Acuzarea din acest proces al său respinse acest argument. Apărarea insistă, arătând că dacă n-ar fi acceptat un regim special — singurul asemănător cu cel obișnuit în vremuri obișnuite — ar fi riscat să moară, iar că acest regim special nu l-a putut obține decât acceptând și slujba de sfătuitor juridic al noilor autorități, Acuzarea replică destul de dur, afirmând că nicio lege nu-ți permite să supravieț uiești tu, omorându-i pe alții. Dar n-am omorât pe nimeni, se sperie Bârzu, boala m-a obligat să fac asemenea compromisuri. Dar de omorât… Președintele încruntat al acestui proces al său amână ședința.
Dar cine sunt totu și cei care au ocupat spitalul? Că dacă lucrurile continuă să meargă așa, înseamnă că de afară nici nu sesizează lumea mare lucru : spitalul a rămas tot spital, bolnavii au rămas tot bolnavi, cei mai mulți medici au rămas pe posturi, doar șefii s-au schimbat. Și cine-s acești noi șefi? Niște foști legionari? Ni ște foști aventurieri? Niște foști care au devenit prezenți. Și ce-i nou în asta? Că mai sunt și alții aici, tot felul de oameni care trebuie să se ascundă dintr-un motiv sau altul… că mai sunt și…
„Oare de ce?“
Lucrurile îl depășeau, dar principala lui problemă a rămas propriul său proces, acela pe care președintele încruntat l-a amânat. Pe când?
Ședințele s-au reluat apoi mereu și în momentele cele mai neașteptate. Sentința însă nu s-a dat încă.
Dar nici n-avea vreme să se gândească la probleme reale. Ori de câte ori se reîntorcea din călătoriile sale imaginare, în rezerva în care-și odihnea trupul, îl aștepta câte cineva care voia să-i vorbească. Pe unii nici nu-i cunoștea, veneau să-l roage să intervină pentru ei, pe alții nu-i recunoștea.
Așa se întâmplase și când îl văzu pe Rusan lângă patul său. Nu-i plăceau aceste apariții, aproape că-1 speriau: nu știa niciodată când intrau aceste persoane în camera sa și, pomenindu-se brusc cu ele alături, trăia mereu un sentiment straniu, neplăcut.
Rusan era unul dintre cumnații lui Lazăr cu care acesta se afla într-o veche dușmănie și venise pe furiș la domnul consilier juridic pentru a se informa ce șanse are Lazăr „s-o încurce grav“ în postul pe care îl obținuse mai mult ca sigur pe căi necinstite. Bârzu îl cunoscuse pe vremuri pe acest Rusan, dar uitase cu desăvârșire de el și, mai mult ca să prindă un reper, îl întrebă ce caută de fapt la spital. Celălalt, susceptibil, își închipui imediat că domnul consilier juridic îl verifică.
— Ce caut eu aici? Domnule consilier, am venit la dumneavoastră ca la o veche cunoștință… Eu speram că mă mai bucur de o oarecare considerație în numele acestei vechi…
(Rusan voia mereu să aducă pe tapet cuvântul „prietenie”, dar totuși nu îndrăznea.) Așa că eu„. Nu știu dacă vă mai aduceți aminte, ați fost și dumneavoastră de față, odată la o festivitate legionară am avut multe de pătimit. După aceea mulți au spus că totul mi s-ar fi tras de la legionari, alții că de la dușmanii legionarilor. Mi-a fost tot mai greu să mă apăr. Și, în afară de asta, vremurile sunt tot mai tulburi. Am văzut că și alții vin aici și cum eu sunt tot mai suferind… Niciodată nu mi-am luat răgazul să-mi îngrijesc sănătatea: afacerile, datoria… Dar nici așa! După ce m-am internat am fost tratat ca un… Nu pot să spun că n- am fost respectat! Față de mine n-a îndrăznit încă nimeni să… Dar oricum… Și acuma, n-o să mă credeți, lucrurile au devenit aici mai putrede ca afară! Am auzit că au avut lo c și crime! Păi, dacă și Lazăr a ajuns ce-a ajuns! Puteți să vă închipuiți. E mai rău ca în cele mai grele momente de afară! Cel puțin pentru mine… Și totuși nimeni nu pleacă… Asta nu pot eu să înțeleg!
— De ce nu plecați dumneavoastră?
— Eu? De ce să plec tocmai eu, când nu pleacă nimeni? Că asta-i culmea: nu pleacă nimeni!
— Asta nu-i un motiv!
— Nu? Cum să nu fie un motiv? Ba, vă rog să mă iertați, e un motiv foarte serios! Și, în afară de asta, eu am plătit bani grei ca să ajung aici.
— Și vă mai tratează cineva?
— De ce nu? Medicii-s aceiași… Sau pe aproape… Numai că au apărut tot felul de criminali pe aici. V-am spus că au găsit și oameni uciși… Am auzit că ticăloșii au băgat și pastile otrăvite printre medicamente!
— Ce pastile?
— Cu otravă. Ce? Parcă-i mare lucru? Îți iei doctoria ca de obicei și nu te mai trezești.
— Cine v-a spus?
— Domnule consilier, vorbesc foarte serios! Ea am nevoie de un medicament foarte scump, fără de care nu pot trăi. Și tocmai printre aceste medicamente au băgat o pastilă otrăvită.
— Una singură? Păi, câte pilule din doctoria dumneavoastră or mai fi în spital?
— M-am interesat: au avut un stoc de o sută de cutii a câte o sută de comprimate fiecare. Deci un total de zece mii de drajeuri.
— Șansele de a nimeri dumneavoastră tocmai acel unic comprimat otrăvit — dacă o fi și ăla — sunt totuși foarte mici. Dar eu nici nu pot să cred ea…
— Nu-i chiar așa! Nu vă supărați, domnule consilier, dar nu-i chiar așa! Eu m-am interesat, am cântărit lucrurile… La început șansa a fost într-adevăr de unu la zece mii. Dar acum e deja de vreo unu la sută i mai e o singură cutie în spital. Închipuiți-vă, o sută de comprimate! De câte ori înghit unul, mă trec fiorii că ar putea fi tocmai cel otrăvit! Degeaba îl întorc pe toate fețele, ăștia au o tehnică…
— Dar nu l-ați nimerit…
— Dar devine tot mai grav: cu fiecare pastilă bună, șansele de a da de cea fatală cresc.
— Ar putea să nimerească altcineva să ia tocmai acel…
— Ar putea… Am plătit gras pentru a mi se raporta imediat ce evenimentul ar avea loc.
Dar au mai rămas doar câteva pastile… Ce să mă fac?
— Vorbiți cu un farmacist să vă facă o analiză a medicamentelor pe care le primiți.
— N-am curajul: medicamentele astea-s foarte scumpe și un farmacist mi le-ar putea înlocui. Iar ele sunt vitale pentru mine.
— Acum, câteva pastile în plus sau în minus…
— Nu, domnule consilier! Vreau să fac o cură întreagă! Am plătit destul în stânga și în dreapta pentru asta! Dar ce o să mă fac dacă o să mai existe doar două comprimate și șansa va fi de 50% de a mă sinucide? Vă dați seama prin ce trec? Că nici norocul meu nu poale să țină la nesfârșit!
— Vă este chiar atât de vital medicamentul ăsta?
— Îmi este și am plătit pentru el! Dacă n-ar fi criminalii ăștia… Mi s-a spus că aici se ascund acum tot felul de criminali periculoși. Mi s-a spus de pildă că… Dar am văzut și cu ochii mei: un băiat pe care-1 știam dus la siguranță și care ar trebui să stea la ocnă, ei bine, n-o să mă credeți, dar l-am văzut aici! L-am văzut eu cu ochii mei!
— Nu știu. O fi fost comunist, o fi aruncat trenuri în aer… De unde să știu?
— Domnule Rusan, lasă-mă în pace cu prostiile astea: în primul rând că nu știu cine ți-a vârât în cap gogorița asta cu pastila otrăvită…
— Dar o știu din sursă absolut sigură!
— …în al doilea rând, n-o să vă imaginați că un antifascist…. că până la urmă asta trebuie să fie tânărul despre care vorbești, ar putea să fie interesat să te omoare tocmai pe dumneata. Și încă în felul acesta! Nici măcar un anarhist ca Guneș nu și-ar pierde vremea cu așa ceva…
— Domnule consilier, vă rog să-mi permiteți! Eu pe băiatul ăsta îl cunosc de mult: părinții lui locuiesc la două case de casa mea. A fost arestat de cel puțin zece ori, i s-au făcut nu știu câte percheziții în casă, ce mai? Și n-are nici douăzeci de ani… Într-o zi l-am întâlnit întâmplător pe stradă: avea în mână un sufertaș. L-am întrebat pentru cine duce mâncare. Pentru el, mi-a răspuns, „De ce nu mănânci acasă?“ l-am întrebat. „Nu-mi mai dau părinții de mâncare, a zis. Păi, cred și eu! Și dacă s-a ajuns până aici. apăi atunci vă puteți da seama cam ce fel de pramatie e.
— E înalt, are ochelari și… și părul cârlionțat?
— Exact, înseamnă că-1 știți. Eram convins că unul ca el a trecut și prin boxa acuzaților!
— Să nu-1 mai vorbești de rău, domnule Rusan! Te asigur că nu el ar fi în stare să te otrăvească pe dumneata.
— Dar..
— Era un visător… Întâmplător știu cui li ducea de mâncare.. Întâmplător știu…
— Cui?
— Asta nu te privește, domnule Rusan!
Dar acesta privea hipnotizat pungile îngrămădite pe noptiera judecătorului:
— Cât zahăr veți!!
— Ia și dumneata o pungă!
— Cu cât?
— Cum „cu cât?
— Cu cât îl vindeți?
— Ia, domnule, o pungă și pleacă!
— Mi-l dați gratis?
— Da.
— De ce?
— Tot n-ai putea înțelege, domnule Rusan. Pentru că fericit e doar cel ce dă.
Dar Rusan nu-1 crezu. El era fericit pentru primise. Iar fraza lui Bârzu o considera încă o dovadă a vestitei scrânteli a judecătorului. Ieși din cameră și în acela și timp cu el ieși și Bârzu să hoinărească în imaginație. Pe pat pieptul i se ridica și cobora ca și când ar fi dormit.)
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.